Tot satul știa — fiul a adus nevastă din China. Șopteau în magazin, șopteau la cârciumă, șopteau pe bancă. S-au oprit din șoptit când tatăl lui, care de doi ani nu mai ieșise din casă, a trecut pe jos prin tot satul.

Mă numesc Gheorghe. Am șaptezeci și unu de ani. Patruzeci și trei de ani am zidit. Fiecare casă din satul nostru — știu care zid e al meu. Școala, poșta, gardul bisericii, jumătate din casele de pe ulița mare. Toate astea — mâinile mele, genunchii mei, betonul meu. Am zidit în genunchi — la arșiță, la ger, sub ploaie. Niciodată n-am plecat de pe șantier înainte de vreme. Patruzeci și trei de ani.

Nevasta mea, Floarea, are șaizeci și opt de ani, treizeci de ani poștăriță. În fiecare zi pe jos — din casă în casă, din uliță în uliță, pe orice vreme. Fiul, Dumitru, treizeci și trei de ani. A plecat în Germania la douăzeci și cinci — inginer, treabă bună, leafă bună. Ne mândream. Suna în fiecare duminică.

Apoi a sunat într-o miercuri. La mijlocul săptămânii — înseamnă că s-a întâmplat ceva.

Tată, mă însor.

Bine. Cu cine?

O cheamă Mei. E din China.

Tăcere. Lungă.

Tată?

Fă ce vrei.

Am închis telefonul. Floarea stătea în ușa bucătăriei.

Ce-a zis?

Se însoară. Cu o chinezoaică.

Floarea s-a așezat. Amândoi tăceam. Nu pentru că suntem răi. Ci — cum? Cum vorbești cu ea? Ce mănâncă? Cum cu nepoții? În ce limbă? Ce Dumnezeu? Totul străin.

La nuntă n-am fost. Am zis — genunchii nu mă lasă să zbor. Era adevărat. Dar nu tot adevărul.

Genunchii începuseră să cedeze cu cinci ani mai devreme. Întâi trosnituri la ghemuire. Apoi durere după muncă, care nu trecea până dimineața. Apoi nici dimineața nu mai trecea. Patruzeci și trei de ani în genunchi, pe beton, pe piatră, pe pământ înghețat. Genunchii țin minte tot.

Ultimul șantier nu l-am terminat. M-am trezit dimineața — nu puteam să cobor scările din propria casă. Stăteam sus, mă țineam de balustradă, picioarele nu se îndoiau. Floarea s-a urcat, m-a luat de braț. Am coborât douăzeci de minute. Douăsprezece trepte. Douăzeci de minute.

Doctorul a zis scurt: gonartroză de gradul trei, amândoi genunchii, cartilajul uzat până la os. Operație — nouă mii de euro un genunchi, optsprezece mii pentru amândoi. Așteptare pe casă — doi-trei ani. Pastile — temporar, și ficatul nu o să țină mult.

Pensia mea — două mii de lei. A Floarei — o mie cinci sute. Trei mii cinci sute la doi oameni. Optsprezece mii. Nici măcar nu e de râs.

Am încetat să ies din casă. Întâi — pentru că doare. Apoi — de rușine. Vecinul Tudor aducea pâinea. Floarea ducea totul singură. Eu stăteam la fereastră și mă uitam cum treceau oamenii pe lângă casele pe care le zidisem. Pe lângă zidurile mele. Cărămizile mele.

Dumitru suna. Ridicam, ziceam „sunt bine”, închideam. Oferă bani — refuzam. Oferă să vină — ziceam „nu trebuie”. Oferă să o aducă pe Mei — tăceam.

După un an am încetat să mai urc la etaj. Floarea a coborât patul jos, în sufragerie. Zăceam și mă uitam la tavanul pe care îl tencuisem eu însumi acum treizeci de ani.

Într-o noapte m-am sculat la closet. Genunchiul a cedat pe loc drept. Am căzut. M-am așezat pe jos — și n-am mai putut să mă ridic. Floarea dormea sus. N-am vrut să o strig. Am stat noaptea pe gresia rece până la cinci dimineața. Mâinile mele au zidit casa asta. Acum casa asta mă ține ca o închisoare.

Dimineața Floarea m-a găsit pe jos. M-a ridicat. Plângea.

Floareo, eu nu mai vreau așa.

Cum — așa?

Așa.

A înțeles. A sunat la Dumitru. O auzeam șoptind în telefon: „Vino. Te rog. El se predă.”

Dumitru a venit cu avionul în trei zile. Cu Mei. Zăceam în sufragerie. Glasuri pe hol — Floarea, Dumitru. Și un glas de femeie, necunoscut. Blând.

Dumitru a intrat. M-a îmbrățișat. M-am uitat peste umărul lui — în ușă stătea o femeie mică. Păr întunecat, ochi liniștiți. Mă privea fără milă și fără curiozitate. Pur și simplu privea.

Tată, asta e Mei.

Am dat din cap. Nu m-am ridicat — nu puteam. N-am întins mâna — nu știam cum. Ea a dat din cap la rândul ei.

Primele zile n-a fost nevoie de vorbe. Gătea cu Floarea — ceva neobișnuit, mirosea a condimente și ghimbir. Floarea întâi s-a încruntat, apoi a gustat. Mei spăla podelele, a reparat robinetul din baie, săpa încet în grădină. Dumitru traducea, când trebuia. De cele mai multe ori — nu trebuia. Mei înțelegea fără cuvinte.

În a patra seară a bătut la ușa camerei. A intrat. În mâini un borcănel mic, verde-închis. Mirosea a munte, a pământ, a ceva vechi. S-a așezat lângă mine. A arătat spre genunchi. M-am uitat la Dumitru, în ușă. El a dat din cap.

A uns amândoi genunchii. Cu mâini calde, mici, tari. N-a zis nimic. S-a ridicat. A ieșit.

Zăceam și mă gândeam — ce circ. Un borcănel. O fată din China. Patruzeci și trei de ani am zidit ziduri, și acum zac și mă unge un om pe care nu voiam să-l las în casă.

A doua seară — la fel. Bătaie în ușă. Borcănel. Tăcut. A ieșit.

A treia noapte m-am trezit la patru dimineața. Și nu de durere. Prima oară după doi ani — nu de durere. Zăceam și mi-era teamă să mă mișc. M-am mișcat. Am îndoit piciorul. Căldură — dar nu foc.

Am zis — coincidență.

Ziua a șaptea. Nu e coincidență. Dimineața m-am sculat și stăteam. Pur și simplu stăteam. Fără baston, fără perete, fără Floarea. Nu-mi venea să cred.

Ziua a zecea. Am coborât scările. Douăsprezece trepte. Patru minute. Nu douăzeci.

Ziua a paisprezecea. Am ieșit în curte. M-am așezat pe banca pe care o făcusem eu. Tudor trecea, m-a văzut, s-a oprit.

Gheorghe? Tu ești afară?

Sunt afară, Tudore.

Ziua a douăzeci și una. Am ajuns la magazin. Singur. Fără baston.

Ziua a treizecea. Am trecut prin tot satul. De la casă până la biserică — opt sute de metri. Pe lângă fiecare casă pe care o zidisem. Pe lângă magazinul unde șopteau. Pe lângă banca unde bârfeau. Pe lângă gardul bisericii, pe care îl zidisem eu, în genunchi, acum treizeci de ani. Oamenii ieșeau în prag. Se uitau. Nimeni nu mai șoptea.

Seara m-am așezat cu Mei la masă. Dumitru traducea.

Mei. Ce-a fost asta?

A zâmbit. Prima oară i-am văzut zâmbetul.

Bunicul meu e tămăduitor. În munții Yunnan. Familia noastră vindecă cu asta de o sută șaptezeci și cinci de ani. Străbunicul, Li Yuanlin, a început în 1848. Douăzeci și două de plante de munte, de la două mii cinci sute până la trei mii cinci sute de metri. Tânărul medic chinez — dr. Li Wei, treizeci de ani, a șaptea generație de tămăduitori — a strâns rețeta bunicului într-un spray. Lucrează cu Institutul de Cercetări Biomedicale al Universității de Medicină și Farmacie din București, prof. Andrei Popescu; au cercetat peste două mii trei sute patruzeci de oameni, între patruzeci și cinci și optzeci și șase de ani. Spray-ul trece prin piele direct în articulație — nu trece prin stomac, nu trece prin ficat. Nu rămâne la suprafață ca gelurile din farmacie, care doar răcoresc pielea zece minute. Trei-patru pulverizări, apoi ușor cu palma — și se absoarbe în secunde, fără strat gras, fără pete pe haine. Lucrează dinăuntru. Acum îl poate comanda oricine.

Bunicul ei spunea: „Oasele n-o să învețe niciodată să vorbească. Dar dacă le asculți, îți spun singure ce le lipsește.” Și încă: „Tămăduitorul care păstrează taina pentru el nu e tămăduitor. E colecționar.”

Mă uitam la femeia asta mică și mă gândeam — n-am vrut să o las în casă. Iar ea mi-a dat înapoi picioarele.

M-am ridicat. M-am apropiat de ea. Am îmbrățișat-o. Prima oară. Mică. Caldă. Am zis:

Iartă-mă. Și mulțumesc.

Dumitru stătea lângă perete și plângea.

Floarea a început să-și pună spray-ul pe genunchi săptămâna următoare. Treizeci de ani pe jos, din casă în casă — picioarele țin minte fiecare kilometru. După douăzeci de zile s-a dus la piață — prima oară după doi ani. Tudor, șaptezeci și patru, șoldul — a văzut cum umblu, a cerut să încerce. Într-o lună sapă grădina. Nevastă-sa, Iordana, șaptezeci și unu, spatele — după trei săptămâni întinde rufele singură.

Cinci luni. Urc la etaj în fiecare zi. Patul e iar sus. M-am întors pe șantier — nu să zidesc, să-i sfătuiesc pe tineri. Stau pe șantier, mă uit, îndrept. Pe picioarele mele.

Dumitru și Mei s-au întors în Germania. Spray-ul îl comand singur — o dată pe lună. Plată la primire. Ajunge în două-trei zile.

Acum satul nu mai șoptește. Întreabă pe față: „Gheorghe, ce ți-a dat nora?” Răspund: „Ce nu mi-au dat nici doctorii, nici pastilele, nici cinci ani de chin.”

Spray-ul ăsta reface ceea ce cinci ani ni s-a spus că nu se poate reface: cartilajul uzat. Artroză, artrită, hernii de disc, articulații inflamate — tot ce se înăbușea ani de zile cu calmante. Nu ascunde durerea, reface articulația de unde a venit. Eu și Floarea suntem dovada vie. Și Tudor cu Iordana la fel.

Mie mi-a ajutat. Și dumneavoastră o să vă ajute.

Bărbaților care citiți asta. Voi, care ați zidit, ați arat, ați cărat, ați stat în genunchi o viață. Care ați strâns din dinți și n-ați zis niciodată „nu pot”. Dacă vă ard genunchii, dacă dimineața nu vă puteți scula, dacă ați încetat să ieșiți din casă — nu așteptați. Nu așteptați ca nevasta să șoptească la telefon fiului: „El se predă.”

Nu așteptați să deveniți o povară pentru copii.

Sub poveste e butonul „Aflați mai multe”. Apăsați și citiți singuri articolul despre medicul chinez dr. Li Wei: cine e, cum au făcut familia lui formula asta timp de șapte generații și ce a confirmat Institutul din București. Când mi s-a terminat primul flacon, am comandat exact de-acolo. Scrii doar numele și numărul de telefon, nimic mai mult. Dimineața m-a sunat o fată de la institutul unde lucrează dr. Li Wei. S-a prezentat, m-a strigat pe nume, glas liniștit, nimeni nu se grăbește nicăieri. A întrebat de genunchii mei și de picioarele Floarei, câți ani avem, ce luaserăm înainte. Asculta fără să întrerupă. Apoi a ales un program și a calculat cu reducere pentru pensionari — a ieșit mai ieftin decât dădeam pe pastile pe lună. La urmă a confirmat adresa de livrare. În două zile coletul era la ușă, livrare acasă. Fără plată înainte: plătești când flaconul e deja în mână. Dacă ne-am descurcat eu și Floarea — un zidar care patruzeci și trei de ani n-a plecat de pe șantier înainte de vreme și o poștăriță care treizeci de ani n-a șezut — o să vă descurcați și voi.

Nu așteptați. Faceți acum.

Dumnezeu să vă păzească.

Gheorghe, 71 de ani, zidar din Răzvad, lângă Târgoviște.